Subiectul insulinorezistenței a fost dezbătut recent pe Blogul Medical Dennutrition, însă nu și această asociere interesantă și mai rar discutată dintre insulinorezistență și diabetul zaharat de tip 1. Standardul de aur sau măsurarea cu exactitate a insulinorezistenței îl reprezintă clampul euglicemic hiperinsulinemic, care nu este folosit des în practica actuală, ci doar în scop de cercetare, având în vedere faptul că sunt procedee invazive și consumatoare de timp. Parametrii mai utili, însă mai puțin exacți, precum indicele de masă corporal, circumferința abdominală, prezența sindromului metabolic sau chiar indicele abdomino-fesier conturează complexitatea acestui termen în zilele noastre. Alte modalități indirecte prin care se poate aprecia gradul de insulinorezistență sunt determinarea modelului homeostaziei de evaluare a rezistenței la insulină (HOMA-IR) sau indicele Matsuda. La pecienții cu diabet zaharat tip 1 aceste metode sunt limitate, întrucât necesită o funcție conservată a celulelor beta pancreatice.

Fenomenul “double diabetes” sau insulinorezistența în diabetul zaharat de tip 1 a fost introdus pentru prima dată în anul 1991, având la bază un principiu simplu, și anume că pacienții cu diabet zaharat de tip 1 care prezentau istoric familial de diabet zaharat tip 2 dețin mai multe șanse de suprapondere/ obezitate, obținând rareori un control glicemic adecvat chiar și cu doze mari de insulină. Chiar dacă insulinorezistența nu este întocmai atât de frecventă în cazul diabetului zaharat de tip 1, comparativ cu tipul 2 care asociază și obezitatea, s-a ajuns la concluzia că pentru persoanele în cadrul cărora modelul genetic, dar și autoimunitatea conduc către un debut mai precoce al diabetului zaharat de tip 1 la subiecții cu suprapondere. Cu toate acestea, este importantă diferențierea dintre această descrierea a termenului de double diabetes față de ipoteza acceleratorului, care reliefează un debut al diabetului zaharat de tip 1 indus, pe lângă autoimunitatea celulelor beta pancreatice și apoptoza acestora, de excesul ponderal, corelat direct proporțional cu insulinorezistența. Un studiu recent referitor la acest subiect a evidențiat faptul că extinderea istoricului familial în acest sens s-a corelat pozitiv cu nevoia de creștere a dozelor de insulină la pacienții cu diabet zaharat tip 1 studiați.

Un aspect important de  menționat constă în prezența insulinorezistenței și după debutul clinic al diabetului zaharat de tip 1, prin modalitatea de instalare a lunii de miere sau a remisiunii acestuia, care, de altfel, nu apare la toți pacienții. Chiar dacă există o scădere marcată a necesarului exogen de insulină în primul an de de la diagnostic, cu un vârf în primele 3 luni, s-a dovedit că există o creștere a ratei de preluare a glucozei cu 40 % mai mare la acești pacienți comparativ cu persoanele la care nu s-a instalat remisiunea, confirmând astfel o creștere a sensibilității la insulină. Secundar acestui fenomen, ieșirea din luna de miere a condus către o creștere a rezistenței la insulină, cu ajustarea ulterioară a dozelor de insulină. 

Privind în ansamblu natura complexă a acestei afecțiuni, nu a fost concretizat un regim terapeutic definit pentru așa-numitul „double diabetes”. În acest caz, managementul care implică amplificarea sensibilității insulinei (Vezi articol „Insulinorezistența”) stă la baza unei gestionări pozitive pe termen îndelungat a valorilor glicemice.  Măsuri care încurajează adaptarea stilului de viață și scăderea ponderală, dar și ajustarea corectă a dozelor de insulină și monitorizarea valorilor glicemice pot ameliora tabloul clinic al acestor categorii de pacienți. În caz contrar, coexistența insulinorezistenței și al diabetului zaharat de tip 1 amplifică dublat riscul de complicații cronice micro și macrovasculare. 

Pornind de la principiul că insulina este un hormon anabolic, pacienții care urmează un regim intensiv/ bazal-bolus de insulinoterapie necesită o ajustare adecvată a terapiei medical nutriționale atât din cauza riscului crescut de creștere ponderală, cât și pentru prevenirea eventualelor hipoglicemii. Acest tip de diabet zaharat poate fi privit ca un cerc vicios, în care o gestionare necorespunzătoare conduce către o serie de evenimente care afectează calitatea vieții pacientului. Progresia bolii va necesita o creștere a necesarului insulinic, care va determina o creștere ponderală și o amplificare a insulinorezistenței, secundar căreia va fi nevoie de o cantitate mai mare de insulină exogenă.